Acum vreo saptamana…
In troleibuz se urca o mama cu doi copii, un baiat si o fata. Baiatul vreo 7 ani, fata cam 5. Baiatul se arunca din fuga pe un scaun liber, sora lui plange ca ala-i e locul ei, inghesuindu-l si pe frate si pe doamna de langa frate, fluturand in mana stanga niste bete mult prea ascutite si lungi pentru a fi in mainile ei.
mama: da’ numai urla asa, ce’ai, ai venit tu cu el d’acasa?
fata: da, l-am adus d’acasa
mama: e bine, stai acolo si taci
… si fata flutura betele mai departe iar eu imi fac griji pentru ochii celor din jur intrebandu-ma cand si daca o sa observe cineva pericolul.
baiatul: mama, cat mai avem pana coboram?
mama: stai acolo ca-ti spun eu
baiatul: da’ cat mai avem?
mama (pe un ton oribil de sarcastic): eu cobor la prima, voi puteti sa ramaneti acolo, mergeti pana la capat, ha ha
fata plange
o alta calatoare: sa-i ia si p’ai mei, ca asa as vrea sa scap de ei s’am si eu liniste…
Oameni buni, whyyyyy? Ceva imi scapa. Cu siguranta ceva imi scapa.
L.E.
M-am gandit de mai multe ori cum ar fi ca atunci cand vad parinti purtandu-se rau cu copiii lor mici, sa ma duc la ei si sa-i dau copilului, presupunand ca se poate, un biletel cu numele si numarul meu de telefon si sa-i spun sa ma caute peste 10, 20 de ani cand nu-si va putea explica emotii si ganduri si cand va avea senzatia ca ii lipseste o bucata din viata, din care nu mai are amintiri. Let me tell you what happened…
