Momentan ma incadrez in categoria oamenilor frustrati ca nu fac ce le place, sau daca fac ce le place nu castiga destul. Am fost pe rand furioasa, trista si panicata. De doua zile ma simt fericita pur si simplu, motiv pentru care tocmai am aruncat la gunoi toate posturile furioase incepute si nepublicate si m-am hotarat sa-l scriu in locul lor pe-asta.
Sa va povestesc.
De cateva luni imi caut job ca psiholog si pentru ca nu gasesc ma lupt in continuare cu secretariatul multinationalei.
Am dat sute de telefoane si mailuri (pe numarate, nu exagerez) la gradinite si scoli particulare si am obtinut pe rand refuzuri, adrese de mail pe care sa trimit CV-ul care trimis a ramas, rugaminti sa revin la toamna, multumiri pentru telefon ca tocmai se gandeau ca au nevoie de psiholog dar probabil inca se afla in stadiul asta, ca inapoi nu m-au sunat si… o intalnire! Si ma duc.
Sambata. Gradinita mare in Militari, cu ditamai complexul sportiv lipit de ea, Suv-uri si restaurant cu hotel in fata. Oau, am dat lovitura! Intru, mare, frumos, aici e holul unde intampinam copiii, sus la etaje sunt salile de clasa, poftiti in biroul meu. Ce casa frumoasa, a fost de la inceput conceputa ca gradinita? Nu, a fost casa noastra; sa stam putin de vorba. Astia suntem noi, vai ce mult iubim copiii, avem si aia, avem si-ai’lalta, personal de calitate, salarii bune, vrem si un psiholog. Ce faceti in prezent, ati mai lucrat cu copiii? Povestesc cu entuziasm ce fac, ce vreau, ce ar fi ideal in materie de bani si timp pe viitor. Bun, foarte bine, mi-ar placea sa lucrati cu noi, va pot oferi 10 milioane daca stati de la 8 la 6. Da…WHAT? Multumesc pentru oferta, din pacate este foarte putin, pentru 10 milioane as putea sta cateva ore pe zi. Mda, va cred, din pacate asta este situatia – zicea directoarea cu lant de aur la gat gros cat degetul meu mic, al carei nume era pictat pe Suv-uri, Hotel si Restaurant – atunci haideti un program de la 8 la 13 si va dau 9 milioane. Moment in care eu incep sa ma simt ca la piata si sa-mi pun intrebari serioase daca vreau sa lucrez acolo, what so ever.
Bun, si ce ati avea nevoie sa fac aici? Pai dvs. trebuie sa stiti, sa va faceti meseria dvs de psiholog. Imi cade falca.
Ma gandesc putin, imi dau seama ca habar n-au de capul lor, abia gramatica se tine in echilibru pe limba doamnei, dar daca as mai gasi un part time in alta parte, cele 9 milioane pentru pana-in-pranz de aici ar fi ok, fac si ce-mi place, ok. Si zic da. Stabilim o data in februarie cand as putea incepe, dupa care vin discutiile despre cartea de munca. Madam patron imi da de inteles ca daca tin mortis sa-mi aduc cartea de munca la ei, lucru asupra caruia ei nu insista, ba chiar dimpotriva, in nici un caz n-o sa-mi treaca tot salariul. Dar ne mai gandim.
Am plecat de acolo dupa o ora de discutii, din care am retinut ca au mare nevoie de psiholog dar habar n-au cu ce se ocupa unul si ca salariul o sa se incadreze la rubrica variabile, daca nu chiar optionale.
Cu aceste ganduri m-am dus si la a doua vizita la gradinita, anuntata telefonic, in incercarea de a obtine lamuriri suplimentare. Ajung acolo, inspectie. Faceti loc, faceti ordine, aliniati copiii. Intreb de directoare, are treaba, nu va poate primi. Si cand ma poate primi. Cand pleaca dna inspectoare. Si cand e asta? Nu se stie. Totusi, spuneti-i ca am ajuns… Secretara se intoarce pe calcaie si se intoarce dupa cateva minute cu o foaie: “PSIHO Ianuarie” si niste nume de copii. Mi-a dat foaia asta si mi-a zis as va fac cunostina cu copiii de pe lista. Ca sa ce? Nu stiu. Ok, hai sa vedem copiii. Urc la etaj, astia mici se pregateau de masa. Unde-i Victor, unde-i Ioan? Aici, aici. Incerc sa ma strecor printre zeci de picioruse colorate si capete blonde indreptate curios spre mine. Le zambesc, sunt mici si draguti si multi si… cam atat. E ora mesei, nu se poate face nimic. I-am vazut din departare pe Victor si Ioan, despre care n-am inteles exact ce probleme aveau. Ma intorc la directoarea care intre timp scapase de inspectoare si isi varase capul si mainile pana la coate intr-un teanc de dosare. Am vazut ca ati facut o lista cu copiii. Da, cu ei trebuie sa lucrati. Ce anume? Pai ce stiu eu, dvs. trebuie sa stiti sa va faceti meseria dvs. de psiholog. Uitati, ganditi-va bine daca puteti sa faceti ceea ce este de facut cu copiii, ca daca nu, eu pot sa aduc un specialist. (Guess again…) Eu sunt specialistul. Pai ot’ fi specialist, dar nu aveti experienta cu copiii.
Ei, si cu asta mi-a inchis gura. Ei habar n-au ce trebuie facut cu copiii, nu stiu cu ce se ocupa un psiholog, dar cu certitudine au mare nevoie de unul, si nu de orice fel, ci specialist!
Ei, le-am zis in gand succes si am plecat, fiindu-mi clar ca, cu tot Try Hard-ul meu, asta ar fi prea mult. Daca o sa ma sune sa ma intrebe ce-am decis sa fac, o sa le spun ca am decis sa fac ceea ce trebuie.
Iata asadar, povestea primei mele incercari aproape reusita sau aproape esuata de angajare ca psiholog.
Cartile mele de vizita sunt gata, vizionarile de spatii pentru cabinet continua, am avut chiar si un potential prim client care n-a mai venit la sedinta, dar toate astea, in episodul urmator.
